Noapte bună!

Pupici mulți, îmbrățișări, vă iubesc și… noapte bună, copii!

 

Cum am reușit să-i determinăm pe cei trei copii să se culce singuri? Aici am avut un mare avantaj și ajutor care se numește Mathias.

Fratele mai mare, Mathias, are 5 ani jumate, este o minune de băiețel. Blând, bun, responsabil și foarte iubitor. De la un an si 8 luni, adică cu puțin timp înainte să o nasc pe Klara, sora mijlocie, merge la o gradiniță Montessori. Am simțit că metoda alternativă de educație Montessori ni se potrivește cel mai bine. Aici, copilul este un om mic care învață să fie independent, învață că el poate singur orice își propune, iar adulții sunt lângă el ca să-l îndrume. A învățat multe de la colegii lui mai mari, iar apoi a fost fericit să-i sprijine el pe colegii lui mai mici. Acasă noi ne-am străduit să-i creștem și să-i educăm după aceleași principii. Așadar, el era obișnuit să-i ajute cu tot ce se poate pe cei mai mici decat el. A fost foarte încântat când am discutat cu el că trebuie să ne sprijine acum.

Deja dormeau de mult toți trei în aceeași cameră, fiecare în patul lui. Paturile sunt deocamdată apropiate, iar Karin doarme la mijloc, asta ca să nu fim stresați că o să cadă. În prima seară a fost foarte bine. Lui Karin si Klarei li s-a părut foarte distractiv că Mathias le cântă și le spune povești și au adormit chiar mai repede decât ne-am așteptat. Când fetele râdeau ori voiau să se ducă peste el în pat el le spunea „dormim acum!”. Adică exact ce le spuneam și noi ca să le ponderăm cheful de a face altceva. Bucurie mare și a doua zi dimineață când i-am felicitat că au adormit singuri, excat ca în povești și filme, când parinții le citesc copiilor, îi învelesc, îi pupă, le spun noapte bună și apoi merg și ei la culcare în camera lor.

A doua seară însă nu a mai fost la fel de ușor. Karin s-a prins după vreo 15 minunte că eu nu o să mai vin să stau cu ea în pat să adoarmă. Și a început să plângă dupa mine. I-am strigat din patul meu, camerele fiind foarte apropiate, că eu sunt în patul meu și „dormim acum!”. Această sintagmă le-o spuneam mereu și am continuat să o facem. Adică un mesaj foarte scurt și pe înțelesul copiilor. Evident că aceste cuvinte bine cunoscute de ea nu au fost suficiente, așă că soțul meu s-a dus în camera lor să o liniștească și a mai rămas acolo până Karin a dat semne că adoarme. Ideea era să nu mă duc eu și ea să înțeleagă că mesajul meu a fost ferm și nu o să mă abat de la el. Și a înțeles asta.

Următoarea seară a fost mai bine. Karin nu a mai plâns după mine, dar Mathias nu s-a mai descurcat la fel. Acum Klara își dăduse seama de oportunitatea de a se distra în loc să doarmă. Le-am lăsat timp. Adică i-am lăsat să se mai joace, așa pe întuneric cum au putut, să râdă cât vor, fără să mergem în camera lor, doar mai spunându-le din când în când din camera noastră „dormim acum”. Până la urmă au adormit. În a patra seară a fost nevoie să mai intervină soțul meu ca să treacă fiecare în patul lui. E nevoie de răbdare. La noi marea problemă seara la culcare eram EU. Bătălia lor pentru mine. Și nu adormeau până nu stăteam suficient de mult în patul fiecăruia. Devenise un chin pentru mine, care la rândul meu mă luptam să nu adorm în camera lor. Din momentul în care ei au înțeles că eu nu mai sunt la dispoziția lor și dorm la mine în pat așa cum e normal să fie, lucrurile au devenit din ce în ce mai ușoare.

Și, ca să compensăm și nevoia lor de a dormi încă cu noi, facem și asta. Dormim împreună toți cinci, în zile pe care le stabilim de comun acord, chiar mai multe seri la rând dacă e cazul. Sau dacă se mai întâmplă ca în timpul nopții să vrea vreunul să fie lângă noi, îl primim fără ezitare, dar vorbim și despre aceste momente. Și nu au făcut un obicei din asta. Chiar am observat la Mathias și la Klara că fac asta mai des în anumite perioade. Când probabil au acumulat tot felul de informații, emoții și sunt mai agitați sau mai încărcați, deci vin să doarmă lângă mine când au cu adevărat nevoie, și acolo, lângă mine, se liniștesc. Cred că cheia în această poveste legată de somn este încrederea. Încrederea sub mai multe forme. A copiilor că părintele e acolo, aproape de el oricând are el nevoie, chiar dacă e în cealaltă cameră. A părinților că ei pot să adoarmă și singuri și că nu se vor simți abandonați dacă tu îi lași să doarmă, așa cum cred că e cel mai sănătos pentru toata lumea.

1 Comment

  1. Avatar Mădă 11 mai 2020 at 1:16 pm

    La mine e momentul preferat al zilei, când în sfârșit mă relaxez 😁 Cât stau lângă ele până adorm îmi bag căștile și ma uit la un film, citesc ceva ori mai lucrez nitzel. Sunt, în sfârșit, doar eu cu gândurile mele.

    Apoi, să le văd pe ele dormind și să le simt răsuflarea în liniștea nopții care îmi pătrunde până în adâncul inimii – e cel mai liniștitor, împlinitor și relaxant moment al zilei, mă face să mă simt cu adevărat fericită 😊

    Reply

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *