Ai mei sunt perfecți. Pentru mine. Familia mea este un ideal. Idealul meu. Spun asta fără aroganță, din punctul în care am acceptat toate imperfecțiunile, care nu veneau decât din propriile standarde. Mi-a căzut de multe ori ștacheta… în cap. O pusesem prea sus și nu în fiecare zi eram pregătită să o mai urc.

Mă loveam de ea și mă apucau plânsul și disperarea că nu fac bine ceea ce fac. Că sigur eu am greșit undeva, dacă ne prindea seara, cu mine ruptă de oboseală, cu casa întoarsă cu fundul în sus, cu copiii certându-se pe te miri ce și refuzând să facă orice din ce le ceream eu.

Și, cel mai probabil, într-o astfel de zi văzusem pe instagram cel puțin o poză cu o cameră de copii perfect aranjată, cu niște micuți jucându-se liniștiți, eventual doar cu jucării educative.

Să nu credeți că acum mă deranjează astfel de imagini. Nu. Deloc. Îmi face mare plăcere să le privesc, să mă inspir, să mă motivez. Mă simt bine să văd idealul așa, în imagini perfecte, pentru că știu exact cum arată opusul. Marea diferență este că nu mai pun presiune pe mine, că nu mă mai judec și nu mă mai cert în momentele în care lucrurile nu ies sau nu arată așa cum îmi doresc eu.

*

Necenzurat

Vin în fața voastră cu imagini fără filtru, imagini din zilele mai puțin bune, în care nu totul este perfect. Găsiți seria de poze în Galerie, aici.

Au fost zile în care i-am lăsat pe copii să doarmă cum au vrut, pe unde au vrut, numai să se culce odată ca să am și eu un moment de răgaz. Da! Fără poveste, făra baia de seară, fără pijama, fără ritualul obișnuit. S-a întâmplat, nu o dată, să-i las în camera lor să își facă ordine, dar să găsesc, în loc, cel mai mare haos posibil și să-l las așa.

Astfel de situații nu seamănă deloc cu ordinea de care am eu nevoie în cea mai mare parte a vieții… pentru că așa funcționez. Și nu se aliniază nici cu felul în care vreau să îmi cresc copiii, dar nici nu mai fac o tragedie când realitatea nu este “instagramabilă“.

Nu am să vă arăt foarte des astfel de imagini, poate nici nu am să o mai fac și a doua oară. Asta, însă, nu pentru că vreau să vă induc în eroare ori să ascund realitatea vieții de zi cu zi dintr-o familie cu trei copii mici. Mai degrabă pentru că eu cred în puterea exemplului care inspiră ori care oferă un impuls de a face o schimbare cât de mică, pentru a ne apropia de standardele pe care noi înșine trebuie să ni le impunem.

Să avem grijă, însă, ce repere ne luăm și să nu tindem către ceva ce nu s-ar potrivi deloc cu noi. Atunci am fi triști și poate nici nu ne-am da seama care este cauza… Într-o cursă continuă spre ceva greșit și atât de departe de noi…