Jurnal de coronavirus

E culmea cum în atâtea luni în care am tot zis că mă apuc de scris pentru blog, nu am găsit timp, dar se pare că îmi fac acum când, în izolarea impusă, eu sunt mai ocupată și mai solicitată decât am fost vreodată.

Taraaaa! Păi da, pentru că nu era vorba de timp ci de stop whishing and start doing. Iar reacția de autoapărare a minții mele și dorința, firească 🙂 de a rămâne întreagă la trup și suflet după povestea asta urâtă, este aceea de a mă întoarce la mine, de a face lucruri care să îmi dea o stare de bine, adică să mă descarc în mod constructiv.

 

În aceste zile simt nevoia să mă recompensez pentru că: am făcut n activitați cu copiii, i-am distrat, i-am împăcat, am gătit, am băgat la spălat, am dat cu mopul, am dezinfectat, m-am spălat repede pe cap în timp ce unu’ din trei dormea iar ceilalți doi voiau (cel mai probabil) ceva de la mine, aaa și foarte posibil eram trezită de la 4 pentru că fusesem și la serviciu. Și cum am început să o fac? Cel mai lejer posibil… căutând să mănânc… ceva bun. Și chiar nu pot să imi fac asta! Nu vreau! În cealaltă viață mergeam la sală, eram atentă la ce mâncam, mă simțeam bine în pielea mea și abia așteptam vara să merg la mare! Și acum ce fac? Dacă vom mai putea sa mergem la vară pe vreo plajă, să mă rostogolesc până la apă!? Păi nu mai bine mă recompensez cu timp folosit pentru a crea o legătură aici cu orice altă ființă care rezonează cu mine? Sau căreia o idee ori un gând de aici îi poate face ziua mai bună?!

Iar în timpul în care m-aș gândi la ce aș putea să mănânc mai bine să mă găndesc la ce aș putea să scriu.

 

 

 

 

Acestea fiind zise, prima mea poveste va fi din acest #jurnaldecoronavirus pe care îl trăim cu toții.

Cum m-am pregătit pentru monstrul cu coroană?

M-a lovit în cap să își anunțe apariția și să îmi dea un semnal că viețile nostre se vor schimba peste noapte, pe 22 februarie, când am decis să nu mai călătoresc în 25 februarie la Roma. Era vorba despre două zile petrecute acolo cu prietenele mele de-o viată ca să-i facem o surpriză Alexandrei, prietena noastră care locuiește în Italia, iar în iunie ar trebui să aibă nunta. Călatoria fusese planificată cu câteva luni în urmă, entuziasmul era mare, însă atunci am primit prima avertizare de calatorie pentru Italia, unde cazurile de îmbolnavire cu coronavirus începuseră să crească de la o zi la alta, așa că am decis să nu mai plec. O zi mai târziu toate fetele au luat aceeași decizie. Atunci nu eram nici pe departe la fel de speriată precum sunt acum, iar în Roma nu se raportase încă niciun caz, însă ideea că ar fi existat și cel mai mic risc să aduc virusul acasă copiilor, soțului, alor mei… m-a făcut să renunț imediat la ideea de a mai pleca. Din acea zi am început să urmăresc evoluția Covid 19 din Italia. Pe grupul de fete numai despre asta se vorbea deja. Dincolo de cifre, Alexandra, care era și încă este acolo (nu a luat nicio secundă în calcul să se întoarcă în țară), ne ținea la curent cu ce se întamplă acolo în realitetea percepută de ei.  Eu simțeam cum tot ce trăiau italienii, și încă părea atât de departe de noi, se îndrepta ca o rachetă, lansată deja, spre România. Deși începusem de atunci să mă pregătesc psihic pentru ce va urma să se întample și la noi, mi-a trebuit mai bine de o lună să înteleg și să accept că viața mea avea să fie controlată de ordonanțe militare si că președintele țării îmi cere să nu îmi mai îmbrațișez părinții dacă vreau să nu îi omor! 

Am plâns de teama necunoscutului din fața noastră, de sentimentul că mi-am pierdut ordinea vieții mele frumoase, că trebuie să punem stop planurilor noastre, am plâns de teama ca cei dragi mie să nu se îmbolnăvească ori să mă îmbolnăvesc eu și să fiu forțată să stau departe de copii. Și probabil voi mai plânge. Dar azi mă simt pregătită și puternică să trăiesc așa. Asta e! Nu stă în puterea mea să opresc o pandemie, dar stă în puterea mea să fac tot posibilul să nu contribui la răspândirea virusului respectând măsurile ce ni se impun acum. Stă în puterea mea să mă adun și să-i ajut pe copiii mei să resimtă cât mai puțin acest greu, să ne îndulcim cât se poate această îndepărtare fizică de oamenii pe care îi iubim. O să mă străduiesc să fie poate un pic mai bine mâine.

Izolarea și un dor netrăit pâna acum

Timp de două săptămâni (în care eu am și fost în tura de stat acasă) am avut un program pentru jumătate de zi. Impus vrând-nevrând de grădinița online a Klarei și a lui Mathias. Și ce bine a fost! Ne trezeam la 8. Ne spălam și împreună pregăteam micul dejun. Implicarea copiilor în pregătirea și servirea mesei, spre exemplu, ne face viața mai usoară, nouă adulților, și mai fericită, prin responsabilizarea și stimularea stimei de sine a copiilor. Apoi ne îmbrăcam ca și cum ar fi trebuit să ieșim din casă și să mergem la gradiniță. La 9 suna Skype-ul pentru prima sedință, fie pentru Klara, fie pentru Mathias. Grădinița online ne ținea ocupați pe toți până în jur de 12. Frații erau apoi bucuroși să se joace împreună de parcă nu se mai văzuseră de câteva zile.

Toate acestea se întâmplau însă în micul nostru paradis, căsuța visurilor noastre, situată într-o zonă submontană, destul de izolată și cu mult verde în jur. Deci aveam la dispoziție și o curte. Ne-am bucurat mai mult ca niciodată de acest loc în care nu am avut niciodată suficient timp să stăm cât ne-am fi dorit. Izolarea de câte 14 zile aici, posibilă prin schimbarea reședinței, este o mare bucurie. Nu se compară cu izolarea într-un apartament.

Izolarea la bloc în buricul târgului, adică aglomerație și poluare la pachet, cu noi doi doi, care mergem și la serviciu și deci intram în contact și cu alți oameni, dicolo de alte aspecte, e un stres pentru mine din cauza riscului de îmbolnăvire. Cât suntem în această variantă copiii nu ies decât pe balcon. Cumpărături facem în cea mai mare parte online.  Eu plec la serviciu la 4 dimineața, fericită că am parte de momentul meu de adult, de munca mea pe care o iubesc și pentru care sunt recunoscătoare că o am și în această vreme de pandemie. La un 11 sunt acasă. Soțul este deja îmbrăcat să plece și mă lasă de nouă pentru cei trei năzdrăvani. Ca să mă găsească vie seara când se întoarce, le-am făcut copiilor un program mai strict pe care l-am si afișat într-un format simpatic în camera lor. În felul acesta avem mai multă ordine și în casă și în cap.

Sunt fericită că am reușit să trecem de noi etape cu ei. Spre exemplu, fetele nu mai beau deloc lapte din biberon sau… cea mai tare e că îi lăsăm să adoarmă singuri. Adică ne ducem și noi la culcare ca niște oameni normali fără să mai stăm cu rândul în fiecare din cele trei pătuțuri. De cele mai multe ori eu ajungeam la mine în pat ca o somnambulă care adormise deja într-un pat de pitic… cu gândul că în 4,5 ore trebuie să se trezească. Ponturi despre cum am reușit aceste lucruri găsiți în My tips.

De când o avem și pe Karin, este pentru prima dată când pentru o perioadă atât de lungă nu mai avem niciun fel de ajutor.  Nu e ușor și am momente în care simt că explodez, dar nu de greul ăsta mă plâng ci de dor. Dorul doare cel mai tare. Dorul de noi în mijlocul familiei noastre extinse. Părinții, socrii, sora mea și familia ei, prietenii nostri. Mi-e dor de ai mei… de Paște, tata a venit la noi la ușă cu mâncare făcută de mama. Avea mască și a stat în prag… Nu i-a îmbrățișat pe nepoții după care e leșinat, iar eu am stat barieră între el si copii… cu inima strânsă și lacrimi în ochi. Micuții care îl iubesc enorm și i se urcă în cap la propriu… voiau să-i sară în brațe. Am plâns… Și mă tot apucă plânsul de dor. Și când văd poze cu copiii în casa și curtea grădiniței în care mergeau ca la o a doua casă și unde eu primeam atâtea îmbrățișări…

Îmi vreau viața toată înapoi…

O să mă opresc cu această poveste aici… Dacă ați avut răbdarea și curiozitatea să citiți până aici, aștept cu drag întrebările și gândurile voastre despre această nouă viață la care trebuie să ne adaptăm. Da… Acum avem altă viață… îmi tot repet ca să mă obișnuiesc.

1 Comment

  1. Florentina 13 mai 2020 at 5:03 pm

    Felicitari! Si noi am ales sa ne mutam la casa de la tara, impreuna cu fetita, in aceasta perioada dificila si parca sunt mai dulci zilele chiar daca eu si sotul suntem nevoiti sa facem naveta in oras pentru a putea merge la munca. Totul o sa fie bine ?

    Reply

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *