VREAU SĂ CRESC COPII INDEPENDENȚI

Copilăria mea este busolă în procesul de creștere și educare a copiilor mei. Așa cum a fost, cu bune și cu rele. Nu mă îndepărtez prea mult de mine-copil pentru că le-aș induce celor trei copii o imagine falsă despre mama lor, iar ei nu pot fi păcăliți. Corectez doar acolo unde experiența mi-a arătat că eu trebuie să acționez altfel față de modelul din copilărie.

Nu îi cresc sub presiunea unor tendințe de parenting, sau cu teamă de “ce va zice lumea“ și nici cu idei din categoria “sunt o mamă rea“. Sunt conectată tot timpul cu copiii mei. Îi văd, îi aud, îi simt și îi asigur de prezența mea și atunci când nu suntem fizic împreună, pentru că…

Vreau să cresc copii independenți!

Nu m-am furișat niciodată ieșind pe ușă ca să nu mă vadă copiii că plec. Chiar dacă nu le-a fost mereu pe plac, chiar dacă uneori Karin, cea mai mică, a început să plângă spunând că vrea să plece cu mine, eu nu am fugit. Am întârziat stând în ușă și le-am dat asigurări că mă voi întoarce. Le-am repetat că-i iubesc și că mă gândesc la ei și când eu sunt la serviciu sau acolo unde am treabă.

Ei au nevoie să audă și să simtă că: mama îi iubește tot timpul și că mama se întoarce. Iar dacă s-a întâmplat să nu fie suficientă o discuție și multe îmbrățișări am recurs și la următorul gest: i-am lăsat copilului un obiect și l-am rugat să îl păstreze și să aibă grijă de el până mă întorc. Fetelor îmi place să le las un cercel. Știu cât îmi plac cerceii, știu că-i prețuiesc și sunt încântate că le las în grjă ceva la care țin. Le spun că atunci când le e dor de mine să privească cercelul, eu voi face același lucru cu celălalt cercel, iar când mă întorc vom forma din nou perechea.

Momente de felul acesta au apărut mai des la Karin, fetița cea mai mică, în perioada în care copiii și-au modificat rutina în timpul pandemiei pe care încă o traversăm. A stat mult cu noi, ne-a văzut că ne-am dat peste cap în așa fel încât unul dintre noi să stea cu ei acasă.

În unele familii copiii au stat non-stop cu părinții, luni de zile în ultimul an. Și-au împărțit camerele, transformate pentru unii în birou, pentru alții în săli de clasă. Munca de acasă, școala de acasă, joaca de acasă, relaxarea de acasă, totul de acasă. Zile în șir presărate cu toate stările și sentimentele posibile, și în rândul părinților și al copiilor.

În toate aceste familii, ca și la noi, a venit însă și momentul în care am putut părăsi cuibul. Cel puțin copiii s-au putut întoarce în bănci la școală sau grădiniță. Deși bucuria revederii cu colegii există și este mare, anxietatea separării de părinți este și ea prezentă. Mai ales acolo unde copiii au înțeles că în afara casei sunt expuși pericolului de îmbolnăvire cu coronavirus, ori li s-a tot repetat că trebuie să stea la distanță față de ceilalti copii și adulți.

La unii copii, modificările de comportament sunt evidente – plâng și spun răspicat “vreau să rămân acasă cu mama“. La alții semnalele sunt mai subtile. Se plâng de diverse dureri: de burtă, de cap, sunt irascibili sau, din contră, devin apatici și necomunicativi atunci când se apropie momentul în care ei trebuie să iasă din casă ori părinții urmează să plece undeva.

În astfel de situații mesajul pentru părinți este clar: copilul are nevoie de reacomodare, readaptare la mediul din afara casei. Are nevoie să știe că va fi în siguranță și că legătura strânsă care s-a creat între el și părinți nu se va schimba.

La noi în familie, când Karin a putut să revină fizic la grădiniță, am luat-o de la zero cu adaptarea și acomodarea pentru că nu voia să se mai despartă de noi. Ea se afla însă în apogeul anxietații de separare, adică vârsta de 2 ani. În jurul vârstei de un an, la unii copii apare “frica de abandon“ – teama că mama pleacă și nu se mai întoarce. Crizele de plâns, atunci când mama revine fizic la serviciu sau când copilul intră în colectivitate, sunt declanșate de anxietatea pe care puiul de om o simte când pesoana de care a fost strâns legat se îndepărtează iar el nu se mai simte în siguranță. Astfel de sentimente îi încearcă pe copii până în jurul vârstei de 6 ani.

Cu Mathias și Klara nu am mai avut probleme în acest sens tocmai pentru că, în relația cu ei, am depășit de multă vreme aspectul dependenței față de părinți și anxietatea de separare. Sunt bucuroși să petreacă timp și fără noi, acasă sau în afara casei. Nu se simt abandonați, nu sunt frustrați că nu ne însoțesc și întotdeauna le spunem: 1. unde mergem, 2. că ei rămân în siguranță, 3. că ne vom întoarce.

Dar ca să ajungem aici am lucrat cu fiecare încă din jurul vârstei de un an. Le vorbeam cu încredere și relaxare despre ce urma să se întâmple. Le dădeam amănunte despre programul lor în lipsa noastră, despre activitățile interesante pe care ei le vor face în acest timp, dar și despre unde vom fi plecați noi și câtă vreme vom lipsi.

Dacă copilul nu este încă la vârsta la care înțelege tot ceea ce vrem să-i spunem, cu siguranță simte! Simte dacă mama este tristă că va pleca pentru câteva ore, sau dacă nu are încredere în persoana cu care urmează să-și lase copilul, iar asta îi va provoca anxietate. Așadar, în primul rând, mama și tatăl trebuie să se simtă pregătiți pentru momentul în care aleg să lase copilul în grija bunicilor pentru ca ei să poată să meargă la o nuntă, să zicem. Apropo! Noi nu obișnuim să ne luăm copiii la nunți, botezuri sau petreceri. Deși am observat că mulți părinți fac asta, cred că astfel de evenimente trebuie să ofere adulților un moment de relaxare, de bucurie și distracție lipsite de griji și, evident, fără sentimente de vinovăție!

Copiii se bucură și ei de petrecerile și evenimentele dedicate lor, potrivite vârstei și intereselor lor, și vă asigur că nu sunteți părinți răi dacă aveți în grija cui să lăsați copilul iar voi mergeți să vă bucurați de o seară de dans. Mi se pare chinuitor să-i vezi pe copii răvășiți, epuizați sau plictisiți printre adulți la o oră la care ar fi trebuit să doarmă.

Mă întrebam, când vedeam și copii și părinți chinuiți pe la nunți – chiar și în vremea în care eu nu aveam copii – de ce preferă așa!? Exclud situațiile în care chiar nu aveau cu cine să lase copiii și era un eveniment de familie la care se impunea și prezența cățelului! Unii părinți pur si simplu nu pot să depășească un anumit sentiment de vinovăție. Cum!?… Ei să meargă la distracție și copilul să rămână acasă!? Sau da!… E mai ușor să cedezi în fața copilului care plânge pe moment că vrea să plece cu părinții decât să-l pregătești din timp și să-i oferi alternative.

Există și categoria părinților cărora le place să meargă peste tot în formulă completă ca să fie admirați, complimentați și felicitați. Este absolut în regulă, dacă alegerea este asumată și părinții sunt relaxați și nu se lamentează apoi.

*

De ce e important să lași un copil vesel acasă, la grădiniță sau școală, iar momentul despărțirii să fie marcat de o îmbrățișare plină de încredere și nu de anxietate?

Pentru că un astfel de moment spune multe despre nivelul de independență emoțională la care se află copilul nostru. Este un reper în efortul de a crește copii încrezători în propriile forțe, copii care vor face față provocărilor și atunci când noi nu vom fi fizic lângă ei, copii care nu au nevoie de confirmări permanente din partea părinților ca să ia propriile decizii, copii pregătiți să devină adolescenți și apoi adulți conștienți de propriul EU.

2 Comments

  1. Avatar Mariana R 20 aprilie 2021 at 6:08 am

    Bravo, Lavinia!
    Poti fi un foarre bun psihoterapeut!
    ❤️👌

    Reply
    1. Petrea Lavinia Petrea Lavinia 20 aprilie 2021 at 5:27 pm

      Ce compliment! Multumesc mult! Ma responsabilizeaza mult o asmenea încredere!

      Reply

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *