Bunicul meu

“Vasile, ieși la poartă!“, striga mamaia, și eu repede după ea: “Tataieeee, te caută cineva!“. Eu eram umbra bunicii mele, Maria. Nu mă dezlipeam, la propriu, de fusta ei după care stăteam mereu ascunsă. De acolo priveam, de acolo ascultam, de acolo vorbeam. Acolo mă simțeam în siguranță. Așa se întâmpla când ne aflam în afara curții sau când venea cineva străin în vizită. În rest, eu eram stăpâna regatului mamaiei mele. Stăpână peste rațe, găini și ouă, curci și gâște, porci, și vreo doi căței, și bucătărie.

În taină, însă, visul meu era să cuceresc și garajul lui tataia, masa lui de lucru, menghina, sculele lui, piulițele, șaibele, vaselina. Eram fascinată de tot ce făcea tataia. După el se învârtea soarele. Era electrician auto. Unul foarte bun, în vremuri în care nu erau service-uri auto la tot pasul, nu aveai unde să suni după o platformă dacă nu-ți mai pornea mașina sau te lăsa în câmp în miez de noapte. Caracalul și împrejurimile veneau dupa Nea Vasile.

În anii despre care vă povestesc nu erau telefoane mobile, iar bunicii mei nu aveau nici telefon fix. Cine avea nevoie de tataia venea după el acasă ori se înființa cu mașina tractată la poarta noastră. Tataia avea și serviciu și de multe ori când venea acasă, la poartă, pe uliță, era coadă. Pe ploaie, pe vânt, pe ger sau pe caniculă tataia era pe sub mașini. Nu refuza aproape pe nimeni. Nu pretindea bani pentru munca lui, dar mereu ne trezeam, la o zi, două, o săptămână sau lună, cu același șofer, mulțumit, cu un sac de făină de la moara lui sau cu o plasă de struguri din vie, în semn de recunoștință pentru treba bună pe care o făcuse.

Eu eram marea lui admiratoare. De acolo de după fusta lui mamaia. Tataia era serios, cufundat mereu în lumea pieselor auto și în sunetul electromotoarelor. Ridica mâna dreaptă – unsă și cu degetele rănite – spre noi și spunea cu mândrie către cei care-i veneau la poartă: sunt nepoții mei. Observa mult și vorbea puțin. Nu râdea, dar când era fericit îi zâmbeau ochii. Îi plăceau liniștea și ordinea. Vorba puțină și înțeleaptă.

Nu se juca cu mine pentru că nici nu ar fi știut cum să o facă, dar era suficient să se oprescă lângă mine câteva minute din treaba lui multă și importantă, și acel moment era de neprețuit. Sau să mă lase să stau pe lângă el când își deschidea porțile palatului – garajul în care și-a construit mașina. Piesă cu piesă, șurub cu șurub, tataie și-a fabricat singur mașina care mai pornește și astăzi.

Tataia tuna și fulgera… la prostie și lene. Nu-mi plăcea când mă punea să adun corcodușe. Eu visam să inventez o piesă auto și să-l cuceresc pe veci. Nu am inventat nimic, dar de cucerit, l-am cucerit. Și eu și toți ceilați trei nepoți ai lui. Noi, nepoții, am fost examenul celor trei fete ale lui, cu care, pe cât le-a iubit, pe atât a fost de exigent.

Așa cum copiii noștri suntem noi, așa și noi suntem o bucățică din părinții și bunicii noștri.  

În parentingul de astăzi bunicii copiilor noștri nu se mai încadrează. Nu le impun limite, îi hrănesc cu lingurița și la 6 ani, le leagă șiretul la 14, le spun “Doamne ajută!“, vorbesc cu diminutive, îi poartă în brațe deși abia îi mai ridică, le fac prea multe gogoși și clătite, pun făină în mâncare, le prăjesc chiftele, nu știu să spună “Nu“, îi lasă să facă ce vor, le spun povești nepotrivite, lupul a mâncat iezii, baba și-a bătut găina. Dar sunt mereu acolo pentru nepoții lor. Cu inima frântă, cu mâna în ghips, cu lacrimile în gât, cu durerea în oase, sunt acolo necondiționat.

Mama, tata, îmi cer iertare.

1 Comment

  1. Avatar Gabriela 8 februarie 2021 at 4:18 pm

    Cat de frumos si induiosator! 😊

    Reply

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *