Între “NU“ și “DA“

Copiii sunt centrul universului nostru. Sunt soarele nostru, iar noi ne învârtim după ei. Așa e? DA!  Ei bine, și noi, părinții, suntem același lucru pentru copiii noștri. Suntem modelul lor. Suntem cea mai puternică influență în comportamentul lor, dar și în protejarea împotriva comportamentelor cu care noi nu rezonăm. Dragă mamă, îți propun să afli din acest articol cum să gestionezi situațiile în care ceilalți adulți care interacționează cu copilul tău au idei diferite față de tine despre cum se crește și se educă un copil.

*

Ce înțelege copilul când mama spune “nu“ și tata spune “da“?

“Nimic“, îmi răspunde imediat Mathias, băiețelul meu.

Ce simte? Confuzie!

Când nu există unitate și echilibru în mesajele pe care copiii le primesc de la adulți, ei nu mai înțeleg nimic și sunt confuzi – asta într-o primă fază – apoi fac ceva absolut firesc: ușor-ușor se îndreaptă către adultul de la care știu că vor auzi răspunsul pe care și-l doresc, în funcție de interes.

I-am expus băiatului meu o situație în care el mi-ar cere voie să se joace pe laptop, iar eu i-aș spune că nu este momentul potrivit. L-ar întreba apoi același lucru pe tatăl lui, iar acesta i-ar spune că poate. Fără ezitare, Mathias mi-a spus că nu ar înțelege nimic și nu ar ști ce să facă.

V-am dat un exemplu simplu și banal, dar din astfel de scenarii inofensive care se pot petrece zilnic se nasc tensiunile în familie. Iar consecințele vor fi resimțite atât de copil, care va duce o luptă între dorința de a obține ceea ce vrea și aceea de a nu își supăra niciunul dintre părinți, dar și de soți – nimeni nu vrea să se simtă “omul rău“ din poveste ori să audă: “vezi ce a făcut dacă l-ai răsfățat prea mult?!“ Și mai neplăcut este să-l auzim pe copil strigând “ba, mă uit la televizor că tata mă lasă!“

Eu cred că este esențial ca părinții ori adulții care sunt implicați direct și permanent în educația copiilor să stabilească de la bun început că în fața lor trebuie să aibă un mesaj comun, ferm și coerent, iar eventualele disensiuni să fie discutate și lămurite departe de urechile copiilor. Aici cred că este cheia în a armoniza direcțiile de educație ale copiilor.

Copilul se va raporta mereu la modelul puternic și solid oferit de mamă și tată, indiferent de cât de diferite vor fi restul modelelor din jurul său.

Copiii au nevoie de modele diferite! Important este ca modelul din familie să fie unul sănătos și coerent. La acesta se vor raporta mereu.

Mamaia mea îmi dădea uneori să mănânc pâine trecută prin zahăr și prăjită în ulei. Doamne, ce îmi mai plăcea crusta aceea ușor arsă și dulce!… Ar fi fost mama de acord să primesc așa ceva? Sigur nu, dacă i-ar fi cerut cineva părerea atunci! Am devenit un adult care face excese și mănâncă preponderent nesănătos pentru că mamaia îmi dădea și untură pe pâine? Nu. De ce? Pentru că eu m-am raportat mereu la alegerile pe care le-am văzut la mama și la tata. La principiile lor, la pretențiile lor, la exigențele lor. Dar iată-mă, adult, îmi amintesc atât de bine de mâncarea altfel gătită de mamaie, de vorba ei oltenească, de expresiile ciudate folosite uneori, de joaca fără limite, de orele târzii din noapte care mă prindeau uitându-mă cu ea la televizor, când acasă la 9 dormeam iar la televizor nu aveam voie. De la “modelul altfel“ mi-am hrănit toate simțurile cu atâtea trăiri care mi-au devenit amintiri de neprețuit, dar care nu m-au transformat în ceva de care părinții mei să nu fie acum mândri.

Adulților din viața copiilor – părinți și bunici – nu le este ușor să găsească echilibrul când văd diferit calea în formarea viitorului adult.

Știu! Și eu am trecut prin astfel de momente. Și când ajungeam la frustrare că metodele mele de a impune un anumit comportament nu dădeau rezultate, îmi era mai ușor să o găsesc vinovată pe mama spunând că își răsfață prea mult nepoții. Nu. Problema era la mine (de multe ori făceam mare caz pentru puțin).

Cele mai multe discuții erau legate de: ce, când, cum și unde mâncăm. După o zi petrecută la bunici mă trezeam că cei trei copii nu mai vor să mănânce singuri, că nu mai vor să stea la masă ci să plimbe castronul prin toată casa ori că cereau câte-o gustare din jumate în jumate de oră! Cum am rezolvat această situație? Am vorbit despre regulile pe care noi le avem acasă atunci când suntem împreună. Și o vreme le-am repetat copiilor aceste cuvinte: “la noi acasă facem așa… la bunica puteți face cum ați stabilit împreună“.

Mai ales în primii ani din viața copiilor mei, atunci când conectarea părinților cu cei mici este esențială, am încercat ca bunicii să nu fie implicați peste măsură în creșterea lor. Ne vizitam des, dar nu îi lăsam în grija bunicilor timp îndelungat. Am ales să-i ducem la grădiniță de îndată ce au început să meargă. A fost alegerea noastră, asumată și bine gândită tocmai pentru că ne-am dorit o anumită metodă de educație – considerată potrivită principiilor nostre.

În tot acest timp, nu i-am îndepărtat pe bunici din viața copiilor – nici vorbă! – și nici nu am încercat să-i schimbăm. Am comunicat însă foarte mult cu părinții noștri, le-am vorbit despre principiile noastre și le-am explicat câteva lucruri despre care am considerat că este important să știe și ei și să ne susțină. Nu le-am dat o listă și am așteptat să bifăm apoi Da-urile și Nu-urile, doar am comunicat. Am fost norocoși că nu ne-am lovit de atitudinea de “și noi am crescut copii și știm tot!“

*

În parenting-ul de astăzi bunicii copiilor noștri nu se mai încadrează. Nu le impun limite, îi hrănesc cu lingurița și la 6 ani, le leagă șiretul la 14, le spun “Doamne ajută!“, vorbesc cu diminutive, îi poartă în brațe deși abia îi mai ridică, le fac prea multe clătite și gogoși, pun făină în mâncare, le prăjesc chiftele, nu știu să spună “Nu“, îi lasă să facă ce vor, le spun povești nepotrivite, lupul a mâncat iezii, baba și-a bătut găina. Dar sunt mereu acolo pentru nepoții lor. Cu inima frântă, cu mâna în ghips, cu lacrimile în gât, cu durerea în oase, sunt acolo necondiționat. Să ne reamintim mereu de dragostea lor necondiționată și de cât de importantă este prezența lor în viața copiilor noștri.

Așa cum copiii noștri suntem noi, așa și noi suntem o bucățică din părinții și bunicii noștri.

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *